Când am intrat pe holurile liceului, deja lepădasem de mult haina mea de elev-copăcel. Încă din școala generală se trezise în mine acel spirit revoluționar grație căruia mă manifestam deseori impulsiv, necugetat, zgomotos si deloc armonic.
Am fost un adolescent extrovertit, cu o putere mare de convindere, de manipulare si de implicare. Mereu am jucat rolul vocii celorlalți si de prea puține ori mi-am apărat punctul propriu de vedere. Căci am simșit de multe ori în jurul meu voci slabe, lipsite de vlagă și de tonalitate, expuse prea mult firii nedrepte a altora. Așadar, ca adolescent, am fost un scut uman sau doar o filosofie!
Involuntar sau nu, deseori am încălcat tipare și regulamente, trecând foarte des de la o extremă la alta: azi eram laureatul unei competiții extrașcolare, iar mâine înduram teoria nesfârșită a dirigintelui, legată de lista kilometrica de absențe, de boicotul strângerii fondului pentru pază și protecție sau pentru excesul de violență și presiune manifestat față de unii colegi sau profesori.
Dar țin în mod obligatoriu să precizez că acest exces de violență și presiune nu s-a concretizat niciodată sub forma măscărilor, jignirilor, batjocurii sau denigrării persoanelor vizate. Am fost doar o voce care a semnalat și a încercat să corecteze o nedreptate. Ca un fel de Robin Hood local, ceva mai necizelat decât personajul autentic.
Cu acest caracter văzut de unii drept ofensator și infect pentru un tânăr performant si educat, m-am prezentat (oarecum timid, dar nu la fel de timid ca ceilalti) pe băncile claselor de liceu. Iar aici mi-a fost dat să descopăr a opta minune a lumii, Sfântul Graal, imposibilul materializat: un profesor iubit de absolut toţi elevii!
Deși preda limba latină, literatura română și limba romană contemporană, el era un personaj mai moralizator decât o sută de profesori de psihologie și științe sociale, strânși toți laolaltă pentru a modela caracterul unui puști mai rătăcit. Îl voi numi Domnul P., pentru a nu-i leza într-un fel fericirea (am băgat de seamă că avalanșa de complimente ce se îndreaptă spre noi are tendința de a ne copleși, de a ne întrista, de a ne șifona serios pentru câteva clipe. Or, eu nu îmi doresc să aduc astfel de atingeri unei persoane atât de dragi.).
Domnul P. m-a remarcat din prima clipă, dincolo de hainele mele nepotrivite, machiajul nu foarte strident dar omniprezent, limbajul colorat ca un papagal amorez. Eram, fără să mă laud, stridentă ca apariție, mulți mă percepeau drept o fire vicioasă, periculoasă, bună de evitat.
Deși relația dintre mine și Domnul P. se bazase pe o comunicare susținută zilnic prin discuții serioase și neserioase față-în-față, nu am avut ocazia și dorința să descopăr omul casnic din spatele măștii de profesor. Dar poate că acest om casnic nici măcar nu exista din moment ce nu s-a lăsat nici pentru o clipă întrezărit.
Domnul P. era în vârstă, rârâit, foarte calm și nutrea o pasiune aproape macabră pentru limbile străine: 4-5 de circulație internațională și tot pe atîtea limbi moarte. Mereu mi-a arătat și m-a învățat fix cât aveam nevoie. Știa că sunt nerăbdătoare și efervescentă din fire și evita să se piarda prea mult în detalii. Când mergeam să îmi ridic premiile de la olimpiade sau concursuri de creație literară sau când mi-am publicat prima cărțulie de poezioare, felicitările domnului P. au fost scurte, lipsite intenționat de tact. În preajma unor nume ceva mai celebre se manifesta timid, vorbea puțin, se lipsea de glumele bune caracteristice.
De multe ori i-am reproșat (numai și numai în gând) că datorită detașării sale totale de cele materiale a rămas înrădăcinat în vechea sa Dacie 1310.
După ce am terminat liceul am rupt orice legătură cu stimabilul si dragul meu domn P. Căci, teroretic, fusese doar profersorul și mentorul meu din timpul liceului. Doar atât. Iar pentru a nu deregla cursul evoluției mele (pe care nu o mai doream nicicum legată de literatură), am zis să mă lepăd de toate lucrurile învechite din viața mea. Am schimbat un rând de profesori și un rând de prieteni, fără să mă căiesc sau să preget vreo clipă.
De atunci multe chipuri veștede sau strălucitoare s-au perindat prin fața ochilor mei: studenți, istorici, premieri, europarlamentari, diplomați, academicieni. Cu unele am avut legături strânse, iar pe celelalte le-am privit de la oarece distanță, disecându-le gesturile si vorbele în stilul meu personal. Imaginea Domnului P. nu am reușit niciodată să o transpun pe niciun alt chip întâlnit, fie el stropit cu apă fină de colonie sau brăzdat de vânturi de pe o mie si unul de meleaguri.
A fost primul om curat sufletește pe care l-am întâlnit. Probabil din această cauză era atât de iubit și respectat. El doar ne scotea de unde ne băgasem cu totul în bancă, ne ridica în două grisine și ne dojenea cu Dom'le, dar ce d-rrrrr-acului făceai acolo?, iar la final ne împăca cu o infuzie de poeme și alte fondante lirice. Era, prin excelență un pedagog, un recitator, un părinte și un bufon. Un personaj deosebit de carismatic, sclipitor şi profund.
Comentarii
Cat despre "abandonul lucrurilor care te-au facut fericit", hmmm, mi-am pus de multe ori problema aceasta in cursul anului curent si eu personal am ajus la concluzia ca este o mare virtute sa poti consuma clipele pana la ultima picatura de fericire si apoi sa poti trece mai departe, sa le lasi sa curga, sa le accepti finalul si sa ramani deschis la noile oportunitati ce ti le ofera viata, viitorul...
Raman pe aproape, bafta!:)
M-ai lasat fara cuvinte! ''M-ai dus" in scena liceului tau, m-am simtit ca si cum te-as fi privit indeaproape :)
Succes!
Nu am ghicit nicio clipa (decat la final, evident :)) ca e pentru superblog.
Felicitari! Ti-am spus eu ca trebuie sa scoti o carte.
Dar incerc sa inteleg starea prin care treci si simt ca regreti cu adevarat despartirea.
Trimiteți un comentariu